… să ajungă la toţi, evident.
Aseară, la Badea, am auzit citit un articol foarte simpatec scris, într-o manieră a la Nenea Iancu, cu sare, piper şi ceva mirodenii, ca să dea bine la gust.
Io m-am hotărât (nu vreau să vă influenţez): votez cu Elena Udrea, pentru că-i de-a noastră. Din popor. Fiindcă-şi dă interesu. Că nu precupeţeşte nici un efort.
Uite, nu mai departe în sfânta zi de sâmbăta rece de toamnă, când altele torceau la business class în avionul de Milano, Elena tricota pentru noi. Fusese invitată la un talk-show politic şi nu i-au stat mâinile o clipă: pe măsură ce se lungea mâneca la flanelă, creştea şi încrederea populaţiei.
De altfel, în ultimele săptămâni n-a apucat să-şi tragă sufletul: a împachetat sarmale, a dat cu mopu, nu s-a dus la coafor decât pentru ultima reţetă de iahnie, ca o gospodină-symbol a naţiei. Şi-a contramandat spaurile, shoppingurile, meetingurile, lunchurile, tripurile şi orice alt entertainment, ca să se pună pe training. Pentru sarmale, l-a găsit pe „chef“-ul de la Marriott. Maestrul a luat-o de la orez până la foaia de varză. Trainingul de şmotru l-a făcut cu Vasilica de la Cotroceni. Ea i-a pus mopu în mână şi a învăţat-o mişcarea. Elena noastră a prins repede, că-i fată deşteaptă: e ca la golf, când execuţi „lovitura de aproape“. Ţii bine dar necrispat crosa număru unu din pachet, important e să nu pierzi nici o clipă contactu cu solul, cu marmura de Carrara, cu parchetul de bambus, cu ce-ai prin casă. Pentru tricotaj a fost simplu, i-a trimis Lagerfeld o fată mai dezgheţată, s-o-nveţe să dea din andrele.
Aşa că a venit distinsa politiciană la cel mai scrobit post de ştiri, s-o pună „una pe faţă, una pe dos“. Mai greu a fost la plecare. Se grăbea. Avea chiuveta plină de vase murdare, ostropelu pe foc, plăcinta cu dovleac la cuptor, rufele în maşina de spălat. A luat treitreicinciu de la Casa Presei. S-a uitat după taxatoare, nimic. Atunci s-au petrecut două evenimente istorice: au văzut călătorii un Vuitton de aproape, iar cei de la departamentul „Rezolvăm Orice“ al companiei Vertu (ştiţi, mobilul ăla placat cu diamante mici, care, dacă nu eşti atent, poa să-ţi stea în gât) au primit prima cerere de bilet RATB. În autobuz a fost bine, după ce a înţeles că nu trebuie să-şi fixeze centura de siguranţă. Atâta doar că, în urma lu’ treitreicinci venea un Audi chiu 7 alb, frumos, din care, la fiecare staţie, cobora un şofer în livrea, se înclina în faţa autobuzului şi-o aştepta să coboare. ( sursa )
No… aşa-i că noi ( ăştia mai puţin impresionabili ) putem dormi liniştiţi pentru că voturile unor babe proaste ne decide conducerea? Bine-bine, orice-ai alege, tot din crescătoria de rechini se nimereşte, dar maniera de prostire a românului este din ce în ce mai pe faţă. Un fel de mi-e lene să te mint altfel, că oricum pui botul, aşa că fac şi eu o prostie-două, să se vadă cât de multe avem în comun.
Ce vor să demonstreze politicienii cu ieşirile astea? Când îi vezi cu mega-campanii “O săptămână ÎNTREAGĂ cinci politicieni vor trăi cu X RONI/zi”. Oare vor supravieţui? mă-ntreb… Da, vor supravieţui, iar alea 7 zile-NTREGI de înfometare nu cred că-l vor afecta. Şi… dacă a reuşit el să supravieţuiască 7 zile, de ce s-a oprit? Pe bunde de nu-l votam, dacă măcar două luni trăia bine cu banii respectivi, din care să plătească haleala, întreţinerea ( +chirie ), utilităţi, la care se mai adaugă un bulă ziua la doftor, un alea-alea la cine ştie ce urgenţă şi tot aşa. Dar când se-aşteaptă să câştige electorat cu o săptămână de foame, nu prea-mi vine decât s-l flegmez, mai ales că nici fondurile alea nu cred că-s respectate. Cel puţin eu nu cred. Dar stai! Campania electorală nu-i pentru d-ăştia ca mine de nu suportă politica, ci pentru telenoveliste, Doreli şi alte specimene d-astea, că doar ăştia pot spune vai, mamă, uite-l pe Gigel ce face pentru noi: stă o săptămână fără merţan, Golden Şliţ şi amantă ţâţoasă cu picachoo în picioare. Merită votul meu. Da, da! Uite-o pe doamna Udrea cum ne dovedeşte ea că e şi tanti la nevoie. Că a ajuns ea la Vertu-uri, MRSŞPQ-uri sau la nasu’ Bush-ului nostru, da’ tot de-a noastră e. E ca la televizoare: noi avem NEI, tanti Udrea are NEI. Diferenţa-i doar că ea are telecomandă, cablu, depanator la poartă, ştergător de prafuri, aere necondiţionate-ncorporate ( e pă comandă ) şi alte cele, că când ie bani, ie de toate. Dar dincolo de toate astea, e o tanti, ba mai mult, o ţaţă. Ştiţi voi, ţaţă Floaree, ieşi oleacă la poartă, că mă muşcă câinii.
Deci da, e bine că-i luni şi m-am trezit cu fericirea de a şti că ţaţa Udrea nu şi-a ieşit din andrele şi că e una cu noi. Îmi pare rău că n-am văzut şi io emisiunea respectivă, sigur aş fi plâns… de mila mea, că sunt un peştişor auriu într-o mare condusă de rechini hrăniţi de bunăvoinţa credulilor. Şi nici credit pentru dorinţe n-am.
P.S.: Despre felaţie e vorba-n titlu, că la cât futai nedorit avem noi parte, o clanţă ar mai unge ştampila. Pentru vot, evident.
