Final quest

Deci în week-end fuserăm la pedure. Pe undeva pe la Brăneşti, ca să fiu mai precis. La un moment dat am luat-o prin pădure la plimbare. Ş-aşa grătarul era atent gestionat de către alţii, deci na, profitarăm de moment şi am zbunghit-o în pădure. Cum eu nu prea stau la poze ( sunt urât şi voalez cardul ), m-am fofilat ce m-am fofilat şi până la urmă tot a trebuit să iau poziţie pentru obiectiv. Când eram mic mă cocoţam în copaci cu uşurinţă, iar acum mă prinse ceva nostalgie. Am profitat de situaţie şi am trezit din mine maimuţul. Bun, de la trezirea maimuţului până la urcarea sa în copac au fost ceva probleme. Hai să frame cu frame.

Aici încă am impresia că arborele este accesibil. Probabil m-am lăsat îmbătat de ideea am putut să escaladez copaci mai puţin accesibili decât acesta când eram mic, deci acum rup norma.

Prezumţia de mai sus s-a dovedit falsă. Acest lucru mi-a fost subliniat de, evident, dificultatea cu care înaintam.

Mi-oi fi ieşit din mână sau era vreo tehnică de căţărat, că acum sigur nu e bine. Buimăcit de şocul nereuşitei imediate, am abordat problema mai serios.

Am reuşit, după câteva sforţări, să ridic primul picior,

iar de-aici treaba a fost mai uşoară. Astfel am reuşit să răspund chemării străbunilor.

Evident că m-a lovit lenea cum le loveşte pe mâţe frica. Astfel m-am trezit că n-aş mai fi coborât de unde reuşisem cu mare caznă să mă caţăr.

Într-un final am coborât, dar n-am mai făcut poze că eram prea deprimat de revenirea cu picioarele pe pământ. Încă nu mi-am revenit.