Întrebare capcană

Colegu’: Vine cineva să luam de mâncare? Eu obosit, colega răcită, evident că nu prea ne venea să mergem să luam de mâncare, deci linişte, amândoi fiind nişte finuţi aşteptând întrebarea “vreţi să vă iau ceva de mâncare?”. Ete… nu prea! Colegu’ a ieşit pe uşă şoptind în barbă un eu mă duc să-mi iau ceva. Am crezut c-am înteles eu prost situaţia, dar şi colega a fost de aceeaşi părere cu mine. Adică noi, când ieşim prin împrejurimi, întrebăm dacă vrea cineva ceva. Adică punem întrebarea clar, nu aşa că cine vine şi el, de parcă s-ar fi pus problema să care un porc întreg, cu tot cu măr în gură. Încă nu ne revenim după şoc.

Uimin

– Să-mi dai şi mie ziarul de vineri. De… vinerea trecută. ( azi e joia următoare după vinerea trecută )
– Ăăă… vezi că e pe la ăştia p-aci.
– Aaa… l-ai dat! M-ai trădat
– Păi ce? Mi-ai spus ceva?
– Nu, dar trebuia să întrebi.

Bine, eu n-am înteles când trebuia să întreb şi de ce, dar m-am lăsat păgubaş. Sigur am greşit eu pe undeva!

Not funny!

Ce bine e să-ţi vină în minte o glumă tare faină. Ce satisfaţie ai când cei ce o aud se prăpădesc de râs. Ei bine, cum reacţionezi când gluma nu e primită cum trebuie? Aici nu mă refer la situaţiile cănd nu-ţi iese gluma, ci atunci când chiar nu se râde deloc, ascultătorii neridicându-se la nivelul aşteprărilor tale.

De multe ori mă abţin să spun anumite glume când sunt pe şantier. Nu d-alta, dar mă simt aiurea când mă trezesc cu un zâmbet tâmp pe buze în timp ce muncitorii se uită chiorâş la mine că ei nu-nţelege ce zic eu.

În momentul ăsta eu sunt cu laptocul în atelier, birourile fiind luate la trafalel, falafel… cum i-o zice. Deci stau eu de mă uit la una la alta, lângă mine un coleg, tot la fel cu laptocul şi vine un alt coleg:

- Haa! Parcă sunteţi tablagii d-ăia din Cişmigiu.
- Păi chiar suntem. D-aia avem două laptopuri. Să nu vadă celălalt ce mutări facem.

Evident că nu s-a înteles nimic şi m-am trezit că bomban situaţia: o altă glumă potrivită la momentul potrivit, dar în locaţia nepotrivită. Ete aşa se iroseşte geniul meu. Nţ nţ nţ…

Site

DJ Le Roi Feat. Roland Clark – I can deep

show_370f3de342bcdd(448, 46);

Stiu, nu am o meserie in trend. Nu lucrez în media, edvărtaizing, aiti, bănci, sau ce se poartă. Eu sunt din ăia cu burtă, blugi, adidaşi, cămaşă ordinară şi cască de protecţie. Nervos, ţip toată ziua la muncitori ( d-aia sunt dependent de calmante si grizonat prematur ), plictisit de toată lumea, asocial, antisocial ( doar muncesc si sâmbăta, uneori si duminica, deci n-am timp de voi ), obtuz ( păi inginerul are întotdeauna dreptate ), paranoic şi cum oi mai fi. Viaţa mea sexuală se rezumă la vopsitorese si măturarese, subtil calarite prin boscheţi sau stivele de materiale. Ştiu, toate fomeile dă pă haicinci mă visează.

Şi totuşi… şantierul formează.

În general, omul preferă poziţia coaielor ( testicolelor, pentru pudici ). Adică ating, dar nu se bagă. De câte ori v-aţi trezit in clasă ca ştiaţi răspunsul corect, dar n-aţi avut curajul să spuneţi doar pentru că nu eraţi sigur? De câte ori aţi dat înapoi pentru că nu ştiaţi dacă aţi analizat sau nu problema in mod corespunzător? De multe ori, nu? Bun, şantierul te-nvaţă să ridici două degete şi să spui ce ai de spus. Te invaţă să analizezi cum trebuie o situaţie. Te invaţă să-ţi asumi responsbilitatea pentru acţiunile tale şi să stai drept când greşeşti. Nu, nu pentru că eşti un idiot izolat în lumea ta unde crezi că tu ai mereu dreptate, ci pentru că-ţi întelegi greşeala si ştii că ai invăţat ceva.

Şantierul te invaţă să vorbeşti frumos, sau na… să diminuezi numărul de culori. O zi plină cu “pula mea” şi alte zloboziri verbale de acest gen îţi cam ia elanul acela de a-ţi băga pula când eşti cu prietenii. Bag şi eu pula, că doar nu-s uşă de biserică, dar mai moderat. Nu pentru că-mi zic “bă! nu mai înjura”, ci pentru că nu mai vine. Dar şi când vine!

Şantierul te calmează. Învârtindu-mă printre zgomote ce devin rutină pentru urechile mele, înteleg că de multe ori nu pot decide ce vreau să aud. Nu sunt iepuraşul ce-şi astupă urechea ce aude lucruri rele. Nu mă pot izola într-o lume a mea, o lume numai de lapte si miere. Aleg să stau cu ambele urechi ciulite şi primesc ce informaţii mi se oferă şi le gestionez cum pot. 9-12 ore de zdrăngănit continuu imi calmează şi cele mai agresive voci din creier.

Când dau de personaje ieşite dintr-un film prost cu proşti, îmi apreciez mai mult apropiaţii. Da, de multe ori sunt oprit din ceea ce fac doar pentru că s-a trezit un cazmaist ajuns la putere să-şi dea cu părerea fara a mă băga în seamă sau pur şi simplu mă sabotează. Modalităţi sunt destule, timp sa fie. Ca şi cum ai merge cu maşina şi te-ai trezi că vitezele se schimbă de la sine, că benzina se scurge instantaneu, că o roata ţi-e furată din mers, că scaunul e scos doar pentru că ăla din spatele tău nu vedea brelocul de la chei şi tot aşa, analogii existând grămadă. Cu alte cuvinte, chiar iţi dai seama că sunt oameni mai proşti decât te aşteptai şi mai eşti şi obligat să stai sa te fută. Dacă-ncerci să-i fuţi şi tu, nu-ţi faci niciun bine, aşa că te dai frumos la o parte, il laşi să fută în gol şi gemi şi tu a durere, că oricum e orb de prostie.

Pe şantier te încarci cu idei. De ce? Păi ia spuneţi-mi câţi dintre voi aţi purtat discuţii mai de Doamne-ajută cu şantieristii? Cam câte brainstorming-uri avurăţi cu sudorii? Multe, ha? Nu-i desconsider pe muncitori, căci mulţi dintre ei sunt oameni trecuţi prin viaţă. Oameni care au de spus poveşti din care mai mereu ai de învăţat ceva. Sunt oameni de spirit, dar să cer de la ei un joc de cuvinte e ca si cum mi-ar cere ei mie sa beau cu ei. Pai scuza-mă, dar intru-n comă alcoolică, daca beau chiar si 10-20% din cât beau oamenii aştia. Deci unde se pricep se pricep.

Avantajul faţă de construcţiile civile e că la cele industriale mai mereu lucrezi in câmp sau pe un teren viran intins. De exemplu acum sunt in Bâcu. Stiu, e sâmbătă şi mulţi aţi dormit până hăt târziu după o noapte furtunoasă, dar nu regret că m-am trezit devreme. Aş fi regretat dacă eram obligat sa ajung într-o cutie de chibrituri şi să inhalez pereţii, dar aici e altfel.

Să vă prezint acum peisajul. După vreo două grinzi ridicate frumos şi îndreptarea a două buloane stau în maşină şi tastez la laptop ascultând One FM. În faţă o macara ridica o coamă, ajutată fiind de o nacelă si de vreo 5 oameni. Alţii pregătesc nişte grinzi, iar alţii stau degeaba. Stai… ăla e paznicul, că doar băieţii mei muncesc, nu stau să se uite la Dorel cum despică firul in patru, fie el şi de înaltă tensiune. În stânga un drum de ţară asfaltat ce tocmai se asfaltează. Ştiu, şi colegul meu se minuna cum de ăştia reasfaltează un drum bun ( deci drumul e ok ), iar în Bucureşti nu-s capabili s-astupe nişte gropi. Poate întâi se fac toate bordurile, abia apoi se trece la asfaltări şi peticiri. În fine, viaţa are un umor negru.

Muuult mai in faţă, dincolo de macarale, grinzi şi nacele se vede pădurea. Deunăzi, când bătea vântul mai puternic, m-am apropiat într-atât încât să pot auzi cum foşnesc frunzele. Fu un sentiment adormit ce s-a trezit la viaţă. De mult n-am mai stat să ascult foşnetul frunzelor în mângâierea vântului. Pentru câteva clipe am retrăit celelalte momente în care eram inconjurat de sunetul copacilor ce şuşoteau a vânt. Ştiu, s-a petrecut totul in cateva frame-uri, dar a fost plăcut, iar zâmbetul meu tâmp din acel moment ar putea argumenta aceste rânduri, dar nu sunt genul de om ce se pozează singur şi, mai mult, pare mirat că şi-a facut o poză. Aparatul n-avea ce cauta în mâna mea în acel moment. Eram doar eu şi şuşoteala lor.

Aici sunt fluturi. Vii, nu impăiaţi. Văzui mai mulţi d-ăia albi, chiar şi doi îmbârligaţi, dar văzui şi unul cu negru şi portocaliu. Nu era molie, mă! Era fluture. E interesant să ai momente d-astea de surprindere placută. Joi, că batu vântul mai tare, filmai un fluture ce se ţinea de pământ să nu-l sufle vântul. S-a agăţat o vreme, dar a rămas fără puteri în cele din urmă, şi s-a lăsat dus de suflu. ( pun filmul când oi găsi cablul de la aparat ) “Ete şi? era un amărât de fluture”. O fi, dar când inhalezi oraş atât timp, cum să nu te bucuri de plăcerile simple ale vieţii? Cum să nu zâmbeşti la aceste izvoare de amintiri si prezenturi plăcute?

Deci zilele mele de muncă se scurg printre macarale, fluturi, nacele, soare, grinzi, şuşotiri şi oameni. Acum, azi, e o stare de bine. Nu e mereu roz, dar nu e nici atât de gri precum se crede. Important e să ai ambele urechi ciulite şi să acorzi lucrurilor importanţa cuvenită.

Tiecnologi.

- Am nevoie de calculatorul tău să-i schimb monitorul.
- Stai să salvez astea. Dar unde le pun.
- Poftim?!
- Păi să trec astea de-aici in altă parte.
- Iţi pun alt monitor…
- A… da…
- Deci?
- A… nimic, nimic.

600. De turci.

O mică discuţie cu un turc:

Eu: - I need your personnel to do the job.
Turcul: - Your personnel.
Eu: - No! Your personnel!
Turcul: – My personnel!
Eu: - Yes, your personnel.
Turcul: - No! My personnel!!
Eu: - Yes! Your personnel!!! Ok?
Turcul: - OK.
Eu: – OK.
Turcul: – OK.

Şase sute de posturi. Mai am puţin şi fac 666 şi o să cadă blogger-ul. Sau era la 888?

Muze cu cashcheta.

Imi scrise adineauri o individa sa mai scriu ceva pe blog. Pai bine, ma~ Credeti ca-i asa usor? Pai cu sambata si duminica la munca nu-ti mai vine chefu’ de scris. Hai na, ca idei imi vin cacalau. Ah, da! Recomand personajelor ce se doresc a fi scriitori, dar sunt in criza de idei, sa vina sa lucreze pe santier. Mama cum va zbarnaie creierul dupa ce stati atatea ore printre baietii de jos. Culmea e ca-s jos si multi din aia ce-ar trebui sa fie mai cu capu’ pe umeri. Sa vedeti atunci creatie dupa ce ti-e creierul lezat de cretinismele altora. N-aveti idee cat de fericit sunt sa ajung acasa si sa stau la discutii cu amicii, sau cu cine s-o nimeri, si sa vad ca se poate si altfel, aici mecanismul meu relaxandu-se si declansand tot felul de idei stranse peste zi. Toate tampeniile ies la iveala de m-alearga astia ai mei cu aghiasma.

Azi avui program scurt ( pana la 2 ) si d-aia nu-s asa creativ. Oricum… sper ca saptamana asta de munca sa se rezume la 12 zile, ca nu prea-mi place continuitatea asta. Maine ma duc iar pe santier la strans de Piulitzere.

Eu cred ca sefu’ mi-a citit postul cu saptamana de munca si s-a decis ca la mine miercurea sa pice duminica. Hmmm… m-a lucrat la faza asta.

Replicacretina.

- Buna dimineata.
- Dimineata a fost cand m-am sculat eu, nu acuuum.

As fi zambit, daca era aproape de amuzant, dar cum e un rahat de gluma… mai rau ma ienervez. Primul ceas de marti se pare.

Dar cu cablu’ ce-ai avut?

Deci vine nea Mihai si-mi spune ca Ali i-a luat cablul de 380. Ala alb, ca ala verde e in baraca. Ma duc la Burak si-i spun cum sta treaba. Burak ma tirmite la Ali cu nea Marcel si cu nea Mihai sa recunoastem cablul. Ajung la magazie si nu e cablul, deci ma-ntorc sa-l iau pe Burak sa rezolvam enigma. Il gasesc pe Burak si merem la Ali la magazie. Aici aflu ca Ali a luat cablul la 10:00, dar la 12:00 nea Mihai inca-l folosea, deci dilema-i dubla, e o cvalema. Merg la baraca si vad daca nu-i cablul acolo, desi n-avea cum. Ma intorc la magazie si Ali imi arata alte cabluri, dar nu ala al nostru. Ma duc la Burak iar. Ma-ntorc la magazie si aflu ca de fapt cablul a fost lasat in fata magaziei, nu inauntru. Turcii le-au zis alora de la paza mai pe seara, ca le-a luat ceva timp sa-nteleaga ca cineva chiar a furat cablul. A venit la mine un paznic si m-a luat la per tu, ca deh, asa-s invatati astia. I-am pus 2-3 intrebari pana s-a balbait apoi am revenit la cablu. A dedus Burak despre cablu ca ar fi inca-n santier. Am plecat acasa. Poirot, unde esti?

Turcisme.

Nu, nu e vorba de vreo cugetare de-a lui Robert Turcescu, ci de o fraza a unui inginer turc.

– I will kill this guy, I don’t like this guy and this one… smiles all the time.