Senseless

show_396ded30ed0827(448, 46);

Random Factor – Digitize (Emperor Machine Remix)

Mă gândeam şi eu ce-ar fi fost dacă n-ar fi existat muzica. Ce s-ar fi întâmplat dacă procentajul acela din creier care se mişcă şi la noi n-ar fi fost capabil să conceapă muzica? Pur şi simplu să-i fie atât de străină precum îi sunt şi activităţile pe care le-ar putea face cu partea latentă din creier. La cât de limitaţi suntem noi, ne-am mai trezi şi cu un (alt) simţ anulat. Bun, dacă ne-am fi născut astfel, probabil n-am fi avut vreo problemă, dar ce s-ar fi întâmplat dacă la un moment dat un nu-ştiu-cine-şi-oricum-nu-ar-conta ar da drumul unui virus ce-ar face exact lucrul ăsta: să anuleze orice conexiune cu muzica. Ne-am simţi incompleţi? Dezgoliţi? Expuşi?

Putem extrapola de la auz la vedere. O lume a orbilor cunoscători de lumină. Cât de importantă ar fi devenit imaginea în acel moment. Ce-am fi făcut doar să mai putem vedea doar o secundă cel mai urât lucru, dar să vedem? Bun, hai să zicem că nu se pierde vederea, ci capacitatea de a vedea în culori. Să observăm strict în nonculori: alb şi negru, fără nuanţe de gri. Doar alb şi negru. La fel ca la dilema cu sunetele, să observăm doar ce e nevoie pentru a supravieţui. Ceva ca-n Equilibrium ( acu-mi dădui seama ), dar fără să poţi să eviţi nişte pastile. Pur şi simplu ţi s-au anulat culorile.

La miros e aşa ş-aşa. Adică parţial e pierdere, parţial e o un câştig, mai ales vara-n 123, când îşi scot obezele volumul la plimbare, sau cand oameni câmpului se plimbă cu ceapa-ntre dinţi, proaspăt coborâţi din tren şi transpiraţi corespunzător nivelului de damf eliminat la nivelul rhino-bucal ( cred că aşa-i zice ). Cu alte cuvinte, un întrerupător olfactiv ar da roade.

Tactil… păi cum ar fi ca toate atingerile celui iubit să conteze doar din punct de vedere statistic?

- Te-am atins.
- O.K.
- Şi… ai simţit ceva?
- Nu… tu?
- Nu…

Toţi fluturaşii ăia din stomac să fie executaţi. Să nu mai existe nicio reacţie la atingerea pielii, la sărutat, la făcut dragoste.

Oare câte simţuri putem pierde la modurile exprimate mai sus pentru a mai putea iubi? Adică nu le pierdem total, ci destul încât să ne doară că nu sunt complete.

Malu’ estivalu’

show_2f4c06aa99d1e0(448, 46);

Radio Slave – Grindhouse (Dubfire Terror Planet Remix)

Prea scurtă vara. Mult prea scurtă pentru intenţiile adunate în extrasezon. Când să faci aia şi aia şi aia? E ca un eveniment în care ţi-ai pus mari speranţe şi te-a dezamăgit. Nu, nu. N-a fost o vară rea, ba dimpotrivă, a fost una veritabilă, dar trăită puţin cam atemporal. Adică s-a sperat mai mult într-un viitor decât să se trăiască în prezent. Bine, mulţi dintre voi nu mai faceţi greşeli d-astea, că sunteţi cu un pas înainte la acest capitol, dar na… oricât ne-am dori să învăţăm din greşelile altora, unele dintre lecţii le putem învăţa doar pe spinarea noastră. Din fericire, nu toate.

Lunile astea am prins şi eu ideea, într-un final, că problemele sunt omniprezente, singurul lucru pe care-l putem face e să le abordam corespunzător: cu zâmbetul pe buze într-o manieră ludică. Oricum se poate-ntotdeauna mai rău. Iar momentul trebuie trăit, dar nu cu o mentalitate de un radical carpe diem, că totuşi viaţa nu e un joc cu fise, iar noi trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru cele făcute, neavând dungă roşie pe buletin

Deci: echilibru, fără excese, azi! cu loc de si mâine!, sigur se poate mai rău, deci să ne imaginăm cât de rău şi, evident, dacă nu zâmbeşti tu, cine plm să zâmbească pentru tine?

Nu se termină vara, ci doar se măreşte noaptea!

Pentru că aş putea

show_dbee77e1735c6b(448, 46);

Monoroom – Memory Inc Part 2 Gui Boratto Remix

N-am prea scris, nu? Păi na, dacă-s şi eu ocupat cu altele, nu prea mai am timp şi de scris, dar mă strecor timpului din când în când.

Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme…

Evident, Leoaică tânără, iubirea a lui Nichita Stănescu.

Am stat şi m-am gândit de atâtea ori ( inclusiv zilele trecute, într-o discuţie cu Cristina ), oare cine decide cum trebuie citită opera unui autor? Bine, în afară de acel autor, lucru ce nu e mereu valabil, în cazuri de geniu somnambulistic . Deci cine-l poate înţelege pe autor mai bine? Profesorul de română? Cel de mate? Un critic literar? Mătuşa din Italia?

Luăm cazul lui Nichita, că tot am amintit de el. Un individ despre care se zice că le-ar fi tras la măsea, iar bărbatul ( unii ) plânge la beţie, iar Nichita şi-a plâns amarul pe hărtie. De la acele lacrimi de pe hârtie până la constrângerea ca un elev să vadă exact ce-a văzut un critic, e cale lungă. Spun astea după ce-am observat reacţiile la unele dintre textele mele: am avut 5 păreri de la 5 cititori, toţi citind exact aceleaşi cuvinte, probabil, în acelaşi timp. De ce n-au avut aceeaşi părere? Probabil pentru că nu le-a dictat nimeni ce să creadă.

În învăţământul românesc s-a aplicat, mai ales în domeniul literaturii, regula “crede şi nu cerceta”. Nu spun că toţi profesorii au predat mot-a-mot din carte, nelăsându-i elevului nicio cale de a-şi desvolta părerea proprie, niciun moment de a compara trăirile autorului cu cele proprii, dar marea majoritate au preferat să respecte programa în loc să dea frâu liber gândurilor elevilor. Există, însă, şi dascăli ce au preferat să lase programa mai spre coşul de gunoi, preferând o abordare diferită pentru acele vremuri. Am amintit într-un text de învăţătoarea mea de desen. Sigur nu e unic, dar, la fel de sigur, numărul acestora este infim faţă de cei din old school, din păcate.

Revenind, înţeleg că la matematică sunt chestii exacte ce trebuie acceptate ca atare, la biologie la fel şi tot aşa, dar în domeniile de creaţie nu cred că e atât de uşor să stabileşti exact limitele trăirilor autorului. Eu unul n-aş putea spune sigur ce a simţit X când scria. Poate dacă l-aş fi cunoscut când trăia şi aş fi convieţuit cu el o vreme, aş mai fi avut o şansă cât de cât, dar altfel sunt incapabil de a emite vreo idee plauzibilă. Pot strecura respectivele rânduri doar prin filtrul trăirilor mele, prin filtrul experienţelor mele, şi nu pot privi prin prisma celor spuse de unii sau alţii, mai ales când relaţia acestora cu autorul este de simplii cititori, nu de prieteni, amici, rude etc.

Blogul meu are un subtitlu, dar nu e vizibil în acest template. Un subtitlu ce-ar argumenta cele scrise mai sus: fiecare cu filmu’ lui.

Pro bono

După câte am făcut pentru… şi uite acum…

De ce mai toată lumea rămâne mirată că nu li se întorc favorurile? Cam ce cred unii că reuşesc să cumpere doar pentru că sunt finuţi? Un gest? O vorbă bună? O asigurare pe viaţă? De ce se crede că acel celălalt e destul de bine crescut sau simţit pentru a mulţumi, dacă nu pentru a întoarce serviciul?

Tind să cred că sunt doar realist când spun că trebuie să faci un lucru pentru cineva pentru că simţi, nu pentru că trebuie, nu pentru a-l avea la mână pe acel cineva, nu pentru a-i scoate ochii cândva că tu i-ai făcut şi i-ai dres. Chiar şi la locul de muncă ar fi ideal să faci doar ce simţi, nu ce eşti constrâns să faci, dar asta e o altă mâncare de peşti.

Ah, şi singurul lucru pe care trebuie să-l înţelegi când cineva îţi întoarce spatele după ce faci un lucru bun, e că DOAR acel cineva ţi-a greşit, nu că toată Terra ar face la fel într-o situaţie similară.

Omul e fiinţă ce învaţă, dar partea urâtă este că poate-nvăţa şi prost, şi nu de puţine ori se cramponează-n ce ştie el, chiar dacă i se explică şi i se argumentează, sau cel puţin rămâne sceptic.

Deci să învăţăm mereu frumos(ul).

O secundă

Noţiunea de o secundă e limitată ca timp, dar nedefinită ca importanţă sau intensitate. Uneori numeri fiece secundă mai apăsat, poate-poate s-o mişca mai rapid limba ceasului, iar alteori ai pironi universul doar pentru a nu părăsi acel moment. Şi totuşi nu e după noi, ci după o lege a energiei care se transformă. Şi noi cu ea, evident.

Totuşi, timpul, ca noţiune de sine stătătoare este o inutilitate a logicii. Adică dacă nu se-ntâmplă ceva, timpul nu ştie decât să curgă şi… cam atât. Dacă. în schimb, il asociem cu ceva, devine parte determinantă a procesului. Un răsărit, un val, o lacrimă, o ceva, ce-o fi acolo, nu ar exista fără această continuitate a timpului.

Ieri aşteptam cuminte să coboare lumea din 32 să pot urca şi eu. Evident că-n faţa mea s-a băgat incetişor o babă. Zic babă, că doamnă nu era şi nici femeie în vârstă nu-mi vine a spune la ora asta. Aşa, deci se băga mamaie asta în faţă să intre ea, chiar dacă nu se terminase de coborât.

- Ce faci? Stai la coadă. ( izbucnii puţin iritat )
- … ( a rămas puţin blocată că nu se aştepta )

Coboară lumea şi îi dau voie să intre s-alerge după locul ei pe scaun.

- Poftim! Urcă.

În prostia şi perplexitatea ei nu a putut decât să îngâne un Urcă!, aşa că am insistat Hai! Urcă!. Şi a urcat. S-a aşezat precum un Gollum pe primul scaun la umbră şi cred c-a şi rostit un mic blestem în placă. Poate d-aia mă doare capul acum. Fac o spirală şi trece… sper.

Azi, acelaşi 32, acelaşi peisaj, acelaşi eu, tot o femeie. De data asta o blondă de până-n 30 de ani mi-a luat faţa în viteză şi a fugit şi ea pe un scaun. N-am fost singurul fraier fentat, dar nu prea cred că ar contoriza persoanele depăşite de ţărănismul ei.

Deci timpul nu curge altfel pentru bătrâni sau tineri, că, până la urmă, nu ţine de vârstă, ci de om. De cum apreciază el acele secunde, de cum înţelege el ideea de respect, că şi timpul trebuie respectat şi de multe altele.

Mă duc să mănânc şi să iau dischete. Pfoai, ce mă doare capul. Aş da cu el de un perete să fac rost de un cucui.

Circles

show_ab139c1616cb5b(448, 46);

Bostich+Fussible – Rosarito

Am învăţat cu timpul că tot răul spre bine, sau na… marea majoritate a răului e spre bine. Nu d-alta, dar ar trebui să fim perfecţi pentru a aprecia exact fiecare eveniment. Şi iarăşi stăm să ne gândim dacă perfecţiunea n-ar putea fi perfecţionată de la om la om. Fiecare şi-ar dori o altă perfecţiune, deci la fel cum nu putem defini normalitatea, la fel nu cred că se poate defini şi perfecţiunea pe care-o poate dobândi un om, fără a deveni robot.

La DeMaio am văzut că ăia cu iphone au venit cu o idee de marketing genială, un gâdilici de orgoliu de nota 10. Nu, nu pentru mine sau pentru voi, care suntem, zic eu, oameni ce nu dispun de 999 de coco pe care să-i plătească pentru un icon de ţăran snob cu “I Am Rich”, mai ales că e versiunea beta, mă gândesc eu, că în versiunea finală va fi prezent un scroll text sub icon cu “I Am Rich And Stupid Enough To Pay 999$ For A Stupid Icon”. Aştept şi versiunea-n română “Am bani căcălău”.

Bun, deci vreau la mare! Nu, nu pentru că m-am săturat de mică, ci pentru ca mi-e dor să stau precum un porc leneş tolănit pe un colac, cu ochii în soare, picioarele-n apă şi gândurile-n stele. Mi-am zis eu anul ăsta că e cazul să-ncep să învăţ să mă bucur de toate cele, iar leneveala merită destul de multă atenţie, ba chiar o aprofundare. Nu ştiu unde, dar o să!

Si de fapt nu e Soundwaves, ci Sunwaves. Nu ştiu de ce, dar m-am uitat la afiş de atâtea ori şi am înţeles de fiecare dată ce-am vrut eu. Ce-nseamnă să fii consecvent şi sigur pe tine! Oricum i-ar zice, important e că o să fiu acolo.

Mai erau câteva idei ce se doreau exprimate, dar casc cu lene şi lipsă de chef, aşa că o luăm noi frumuşel spre mare în scurt timp şi ne bucurăm de ce-o fi p-acolo. Sper că nu e vreo furtuna-n program, că nu mă mai joc!

La recitire.

Beats

Eu: Ia! Ia! Uite, mă!
Gabi: A! Ce-i ăsta?
Eu: Un fluture, mă.
Gabi: Aşa de mare?
Eu: Păi!

Nu vreau s-o dau neapărat în copiii din ziua de azi bla bla bla, dar unele informaţii vin de la sine, nu le cauţi pe net. Cam care-i cel mai mare fluture pe care l-aţi văzut vreodată? La ce vârstă? Eh, întrebaţi acelaşi lucru un copil ce are vârsta pe care-o aveaţi voi când aţi văzut respectivul fluture. Sunt sigur că în majoritatea cazurilor istoria nu se repetă. Nasol moment, ştiu.

Cel mai mare fluture este Queen Alexandra’s Birdwing. Nu, nu pe ăsta-l văzui, dar semăna… umpic.

Test de cultură mareşală.

show_a6da0fd9019a19(448, 46);

Hot Chip – My piano

Metallica, Festivalul Garana, Fatboy Slim şi mai enumeraţi voi ceva evenimente demne de trendul snobilor. Am auzit că e cool, deci ne băgăm! Weee! Nu spun că nu există un început pentru toate, că şi eu m-am prezentat puţin nepregătit la primul concert Al Jawala, dar ştiam unde mă duc. Dar de la a veni la un concert de care ştii câte ceva şi tocmai d-aia te duci, până la a te duce la un eveniment doar pentru că e fun şi merge lumea… e ceva cale lungă. Nu contează că n-ai treabă cu ce-i p-acolo, că tu oricum vii cu ale tale de-acasă, ale tale ce nu se prea pupă cu respectivul eveniment, dar nu contează. Ai plătit, deci ai aceleaşi drepturi, nu? Ei… cam asta-i marea dilemă: un show se face pentru bani sau pentru fani? Evident, mulţi se şi miră de ce mai îmi pun această întrebare. Cam la fel mă mir şi eu când fanii se miră de deciziile organizatorilor care, evident, caută să scoată banul, deci singura calitate a omului fiind faptul că plăteşte biletul. Atât! Nu că-i place muzica, a crescut pe ritmurile respective şi tot aşa.

Mulţi se-ntreabă Păi de ce e aşa acum, iar anul trecut a fost aşa şi pe dincolo?. Păi e aşa pentru că se exploatează mai mult latura financiară, românul fiind învăţat să mănânce nemestecat, cu înghiţituri mari, că deh… aşa-i trece foamea. Nu contează că resursele de hrană ar trebui folosite cu cap, ba chiar înmulţite. Contează foamea de bani/acum şi atât, restul fiind istorie. Una sumbră, ce-i drept.

So, mă gândeam eu că ar trebui ca biletele să se dea doar nominal şi să presupună un test care să reflecte cunoştinţele doritorului vis-a-vis de eveniment.

- Bună ziua! Aş dori un bilet la Hamtidamti şi Lizuca!
- Numele?
- Vasile Şotron.
- Bun. Ce ne puteţi spune despre această trupă?
- Păi stilul este smuls cu influenţe de ruoc şi jazz.
- Anul lansării?
- Ă… 1996?
- Nu chiar… Puteţi să-mi spuneţi măcar festivalul la care s-au lansat?
- Aaaa, ştiu! IronStock!
- Melodia preferată?
- Fear and loathing in Ferentari.
- Un vers?
- Îngî, îngî. îngî! Îngîîîîîîîîîîîîîîîîîî!
- Foarte bine. Poftiţi biletul.

Astfel n-ar mai exista problema snobilor sau a spărgătorilor de atmosferă, prezete fiind doar persoanele care chiar caută ceva acolo.

- Bună ziua. Suntem de la Comisia de Verificare a Artiştilor.
– Bună ziua. Eu sunt Vincent Whatever. Vreau să cânt la voi aici în Babadag.
– Şi noi am dori, dar în Bucureşti.
– Budapesta?
– Bucureşti.
– Bratislava?
– Bucureşti.
– Băicoi?
– Păi puţă! B-U-C-U-R-E-Ş-T-I!
– Aaaa… ochei.
– Mă bucur. Deci unde aveţi concert astă seară?
– Loov revoluşăn niidz budapest!
– Eahh, merge ş-aşa…

Ei bine, test ar trebui să dea şi invitaţii. Nu cred că sunteţi străini de traseul Bucureşti-Budapesta, parcurs rapid de curând şi de Lenny Kravitz, cursă ce-a depăşit ca efect Turul Franţei. Ei bine, invitaţii ar trebui să fie luaţi la întrebări să nu care cumva să Doamne ferească să se trezească omul că e în altă parte decat spera el şi să se panicheze. De fapt nu ar avea nevoie de test, ci de ceva lecţii de geografie ( să nu mai anagrameze capitalele între ele ), istorie ( să n-ajungă-n SUA să recite din Coran ) şi dicţie şi limbă, că tare-l mai mângâie pe om când i se vorbeşte-n limba lui. Un exemplu veritabil de respect pentru public şi ţară ( de a noastră zic ) îl reprezintă, surprinzător, Luciano. Un dijoi ce-a băgat în Kristal anul trecut unul dintre cele mai faine seturi, reuşind să cuprindă şi o mică parte din cultur noastră. Cu alte cuvinte, omul chiar şi-a dat interesul pentru a face un set total personalizat pentru români.

Şi totuşi… suntem în România, iar şpaga bate cultura şi interesul, deci na… Noi să fim sănătoşi, că

Live!

Nu ştiu de ce, dar când mă uit pe un canal de sport, prefer să fie o activitate live. Oricât de importantă este competiţia şi oricât de puţin ştiu despre rezultat, mi se taie tot cheful, dacă e înregistrare. Probabil e chestia aia de-ti spune că nu eşti ultimul care află rezultatul, sau nu eşti singurul care se uită, ca na… e mai probabil sa nu se uite nimeni la reluări decât la transmisiuni în direct. M-am mai uitat eu la K1 pe PROtv si m-am trezit puţin perplex, de parcă eram spectator la un film prost: scenariu previzibil şi spectatori retarzi. Asta chiar nestiind reyultatele. E diferenta aia între o piesă de teatru văzută la televizor şi aceeaşi piesă văzută la teatru. Deh… live is short, recordings aren’t.

Cocktail de vară

Am cu un an mai mult decât aveam la ultimul post. Am îmbătrânit şi-am mai regretat o zi că timpul nu poate fi fraierit din vorbe. Nu-i bai, sunt tânăr şi neliniştibil, iar viaţa cică s-ar dori trăită.

Prydz, Raoul Russu, Sander van Doorn, Junkie XL. După episodul Hawtin almost back 2 back cu Villalobos şi Circoloco, a urmat un alt treilea concert din 7 festival.

Vineri fu concert Eric Prydz. Evident că ne-am gândit şi noi că main dj-ul intră cel puţin de la 1, aşa că nu ne-am grăbit să ne facem simţită prezenţa la Arene. Ajungem în jur de 1 şi ne încadrăm în eveniment. Până la 2 ( parcă ) a băgat Raoul Russu. Minimal bun. OK pentru o oră, aşa de warm-up. Gata! E 2, deci trebuie să intre Eric Prydz. Mmmm… nu chiar. A intrat Sander van Doorn care-a mixat bine rău. Adică unul dintre cele mai reuşite seturi, acompaniat fiind şi de jocurile vizuale de excepţie. De remarcat că omul ştie bine cum intră muzica, astfel încât nu-ţi lăsa răgaz să te plictiseşti de vreo melodie, totul legându-se foarte fain. Spre finalul prestaţiei se adăugau nişte boxe. Gata! Clar acum intră Prydz! Ei, când ne-am dat noi seama că de fapt nu urma Prydz, ci Junkie XL, am realizat că l-am pierdut pe invitatul special al serii. Ne-au trecut repede gândurile rele după ce am recalculat seara. Având în vedere că o oră de Raoul a intrat bine, SvD a băgat super şi că Junkie XL a adăugat un plus de forţă şi interacţiune cu publicul, am concluzionat că a fost un concert de trei stele. Adică foarte tare, frate! Că ar fi fost ok să nu-l fi pierdut pe Pryda… ata ete. Mai şi auziserăm unele voci ce spuneau că Pryda a băgat bine. Vă daţi seama că puţin deprimaţi tot am fost în ideea că am ratat la mustaţă o seară perfectă şi că alţii au avut parte de ea. Deh, şi să fi murit capra vecinului şi tot nu am fi trecut uşor peste a noastră.

Să-l citez pe cel ce-a urcat filmele pe youtube: A rupt Sander. A fost zeul nostru aseară. :X Mulţumesc, Doamneeee. Adevărul e că unele concerte chiar renasc trăiri uitate, subapreciate sau neglijate.

Fatboy Slim. După câteva ore de somn şi leneveală ne-am decis că e cazul să mergem şi spre mare, că doar venea mult aşteptatul Fatboy Slim. Cu o zi înainte s-au anunţat drumuri blocate, trafic greu şi alte cele, astfel încât la ora 17 ne făceam planuri să nu-l pierdem şi pe Fatboy. Cum socoteala de-acasă nu se pupă cu aia de pe drum, ne-am trezit că a fost cel mai fain drum spre mare, ajungând prin Năvodari dupa 2 ore juma’ – 2 ore 45, deci mult prea bine. De la să nu-l ratăm pe Fatboy am ajuns la hai să mâncam ceva! hai să ne odihnim!

Cum românul e băiat deştept, întreprinzător şi afacerist, ne-am trezit că plătim 25 de lei pe 4 chiftele şi o porţie de cartofi prăjiţi. Nu, nu le-am mâncat la un local măcar de bun simţ, ci la un împinge tava de 2 lei. Mai pui şi că nu erau cine ştie ce la gust. Deh, ce ţi-e şi cu aceste cantine de pensionari tranformate-n terase estivale. Am terminat de mâncat şi ne-am dus înăuntru. Încă de la primele detalii am început să mă panichez. Adică n-am prea înţeles eu cum s-a ajuns la respectiva poziţionare a scenei, dar na… suntem în România, deci se acceptă. Nu ştiu cine băga în acel moment, dar era un minimal plicticos ce mă enerva, dacă stăteam în picioare. Aşadar mi-am întins hanoracul şi m-am tolănit la o semi-moţăială pentru a-mi conserva psihicul şi fizicul pentru Norman Cook.

Hai că intră! Hai că intră! Şi a intrat cu fast şi… cam atât. Yup, cam atât a fost de concertul Fatboy Slim. După ce acum 2 ani am promovat în draci venirea lui Fatboy şi am avut bafta de a nu fi prezent la concert, m-am gândit că la Năvodari voi şterge regretele, iar în rest lapte şi miere. Incorect! În loc să găsim un tip old school ce păstrează vie tradiţia şi influenţa sa asupra big beat-ului, am întâlnit un boşorog depăşit de vremuri, rătăcit printre mix-uri proaste la melodii faine, treceri din topor de la o melodie la alta, lipsă de inspiraţie, profesionalism sau comunicare. Ah, şi visual-urile erau demne de carioci şi creioane colorate. Cu alte cuvinte, mai multă atmosferă ar fi făcut un winamp lăsat pe shuffle şi visualisation-urile lui. Slavă Domnului că ştiu să fac haz de necaz, că altfel mă zgâriam cu nisip pe vene. Nu mai spun de preţurile la băuturi, poziţionarea standurilor si alte elemente de organizare, că e de prisos. Important e de înţeles că a fost o seară în care s-au combinat în cantităţi aproximativ egale dezamăgirea, iritarea, resemnarea şi sila. Dar în rest a fost bine: am făcut poze la oamenii dezamăgiţi ce se inghesuiau nervoşi să părăsească parcarea. Am râs căcaprele lor au fost mai sodomizate decât a noastră.

Vama. Duminică dimineaţa drumul spre Vamă era mai liniştit ca oricând. Numai bun să visezi la plajă şi soare. Ajunşi în sat, ne-am aranjat cât mai repede pe plajă pentru a lenevi alături de ceilalţi insomniaci sau, după caz, matinali. Deh, ca la mare: lene, taclale şi bere. Ziua ne-am petrecut-o revenindu-ne după două seri interesante, într-un mod sau altul.

Luni mi s-a reamintit că am îmbătrânit puţin. Spre deosebire de anul trecut am avut parte de mai puţine urări, dar au valorat mult mai mult. Mulţam fain la urători! Bon, zi de naştere alertă într-o Vamă aglomerată. Soare, oameni dragi, mare, nisip şi alte cele necesare. Da, băui, da’ de fericire, nu de supărare, deci nu se pune!

Marţi continuarăm lunea în acelaşi ritm alert, că doar e concediu şi ştim cu toţii că din concediu trebuie să te întorci de zece ori mai obosit decât ai plecat.

Vizita, ce-ar fi trbuit să se lungească până joi, s-a terminat marţi pe seară, că deh… parcă-i mai bine mai intens decât cu ţârâita. Carpe diem, că doar suntem tineri.

Fedde le Grand. Toată lumea ştie de Put your hand up for Detroit, The Creeps sau Let me think about it. Cam în acelaşi stil a băgat şi la Arene. Evident c-am aşteptat să termine cu Ida Corr şi Camille Jones, că na… erau şi ele invitate şi trebuiau să ţipe oleacă. Apoi Fedde s-a aranjat la pupitru şi a oferit un set bun cu puţin iz de comercial. În general au fost prezete piese cunoscute sau mixuri ok la piese cunoscute, deci un concert antrenant, în toate cele 2 ore lumea nestând locului. Joie faină.

Supriză-ntârziat-plăcută. Sâmbătă stăteam şi trăgeam o linie sub evenimentele recente: pe Pryda l-am ratat într-un concert de zile mari dăcut de Raoul, Sander van Doorn şi Junkie XL; Fatboy Slim a ajuns şef de scară; Vama e plină de deprimaţi sau na… poate oraşul îi permite omului să-şi ascundă suferinţa; am 26 de ani, iar viitorul trebuie să sune bine; prieteniile necesită eforturi mari, dar nu în ideea de compromisuri, ci de comunicare; Fedde băgă ok; mai ştim să jucăm remy; n-am uitat cum să ne bucurăm de realitate; viaţa e faină când nu e naşpa – tare, ha? Ei, şi cum făceam calculele, am aflat că seara de 11 iulie a fost mai bună decât credeam noi. De ce? Pentru că Prydz nici n-a fost la concert. Ne şi miram cum să bage de la 11 la 1. Pe lângă asta, lumea a fost puţin enervată de repriza destul de lungă de minimal a lui Raoul. Eu am observat că minimalul ( ăla de bun simţ ) e ok ca warm-up, dar maxim o oră şi cam atât am prins noi vineri. Se pare că unii au reuşit să prindă toate cele 4 ore de minimal şi nu prea le-a picat bine.

Românul s-a născut poet, dar mulţi (pseudo) artişti nu cunosc acest amănunt şi cred că se prezintă în faţa unor ciorditori inculţi, lipsiţi de orice simţ artistic. Hai totuşi să păstrăm ceva respect între artist şi fan. La o adică Villalobos merita scuipat pentru isprava sa, iar Fatboy huiduit la scenă deschisă. Nu li s-a servit asemenea tratament poate din respect, poate din lipsa de cojones, dar, spre deosebire de anii trecuţi, ani în care era mai tolerant cu experienţele/experimentele proaste, acum românul îşi conştientizează statutul de plătitor şi om cu simţ artistic şi, uneori, chiar reacţionează. Atât timp cât d.j.-ii ce bagă bine merită aplauze şi cerere de bis, la fel şi incapabilii merită huiduielile de rigoare. Nu suntem groapa de gunoi a muzicii electronice pentru a fi trataţi cu curu’, aşa ca nu mi se pare rezonabil un astfel de tratament, dar na… românul şi înghite mult, iar orice iniţiativă ostilă nu prea are sorţi de izbândă atunci când marea majoritate merge pe ideea că las’, că merge ş-aşa. Să zicem c-a mers ş-aşa o dată, de două, de nouă, dar ar cam fi cazu’ să schimbăm placa, că prea suntem luaţi de proşti. Şi nu, nu mă refer doar la prestaţiile de rahat ale unor d.j.-i, ci şi la organizare. Plătim cât ni se cere, dar, de cele mai multe ori, nu primim calitate nici la jumătate din cât s-ar cuveni. La Arene deranjează enorm problema toaletelor şi japca la băuturi, dincolo enervează lipsa de aerisire şi tot aşa. Cu alte cuvinte sun chestii mici şi de bun simţ, dar deranjante. Şi enervant e că lipsa de respect nu e doar din partea unor artişti, ci şi din partea organizatorilor. Încet, încet, românul învaţă să aleagă decât să se supună. Astfel, preferă să de un ban în plus, dar să merite. Nu puţini sunt cei ce preferă să facă o excursie prin vecini decât să asiste la un fiasco în ţară. Eniuei, nu-i a bună, dar nu ştiu exact cui îi pasă.

Odihnă. Aşa arată un om obosit: