Chopin – Fantasie impromptu

Shhhh…

Hai sa devenim vegetarieni.

Foo Fighters – Walking after you

Ipocrizia egoista a sarbatorilor – intre curve si sfinti.

Ce bine ca au venit sarbatorile. Un bun moment pentru fiecare de a-si evidentia latura sa umana. Ce bine ca putem sa aratam cat de buni putem fi. Poate mergem la impartasit si spovedit. Poate intreprindem si ceva care sa ne apropie de ceilalti. Poate suntem alaturi si de straini. Si ei merita atentia noastra, nu? Poate ne iubim mai mult familie.

Toate astea pentru ce? Pentru cine si pentru cat timp tot acest circ de doi lei? Nu e pentru “ei”, ci pentru “noi”. Pentru ca noi sa ne simtim bine in pielea noastra. Nu conteaza ca-n restul anului suntem niste curve ipocrite fara nici un Dumnezeu, dar important e sa imbratisam cu bratele deschise sarbatoarea de Craciun. Important e ca noi sa ne acceptam inumanitatea cu care traim restu’ anului si sa ne dovedim noua ca suntem buni. Nu ne intereseaza de un necunoscut si de zambetul lui, ci ca noi i-am provocat acel zambet cu toate ca peste o luna o sa-l lovim pe la spate zambind, de data asta pervers. Nu conteaza ca tot timpul anului umblam printre milioane de necunoscuti, necunoscuti prea insignifianti prin comparatie cu noi si problemele noastre. Nu conteaza ca pacatuim in draci, dincolo de multe limite. Nu conteaza cata decadenta servim. Conteaza sa fim buni zilele astea. Ah, si mai sunt si sarbatorile de Pasti, moment in care iar ne aducem aminte ca trebuie sa fim oameni. Sa ne umplem sufletul de Lumina, bla bla bla. Nu inteleg aceasta ipocrizie de “azi sunt o persoana buna, sunt mandru de mine, iar aceasta zi le sterge pe toate celelalte in care nu am aceste calitati. eu cred ca am dreptate”.

In subconstient s-a dezvoltat ideea de “trebuie” atat de puternic incat totul se desfasoara mecanic. Trebuie sa fim buni azi, trebuie sa facem cadouri, trebuie sa…trebuie sa…. Bun, asa azi, dar maine? Maine nu mai trebuie. Maine putem sa mintim, sa uram, sa fim prosti in mod voluntar, sa taiem in stanga si-n dreapta, sa scuipam, sa cacam totul.

Or fi altii care accepta astfel de situatii si se complac, dar eu nu pot sa sarut pe buze pe cineva care-a supt-o tot restu’ anului si nici macar n-a supt-o pe-a mea. Nu pot sa accept niste curve ce se dau drept sfinti vreo cateva zile pe an pentru ca asa trebuie sa se dea. Ar trebui sa intelegem ca doua-trei zile pot contrabalansa un an intreg? Eu nu inteleg asa ceva. Tu?

Duminical melodic.

Alice in chains – Don’t follow (melodia conteaza, nu videoclipul)

Meeeri-n Crashmas!

Zbenguiala.

A murit Marius…

Stau si ma uit ingandurat la Marius. Nici nu stiu daca a fost vreodata altfel, de fapt…nici cum e acum nu stiu. As vrea sa pot sa vad dincolo de fizic si actiuni. Nu pot patrunde in lumea lui. Nu stiu daca e narcisism sau nebunie. Sau poate ambele.

Il cunosc pe Marius de mic, dar tot nu-l inteleg. La inceput era foarte tacut, abia daca schita ceva. “O fi mai retras” mi-am zis. Apoi, cu timpul, si-a mai dat frau liber sentimentelor, dar totul se petrece intr-un cerc destul de restrans, de fiecare data cand apare cineva cu care n-a petrecut destul timp sau nu-l prea ingite, se inchide in el, izolandu-se de orice tentativa de dialog sau contact. Cand e cu cei pe care-I cunoaste e mai liber, mai expresiv. Uneori mai si canta, lucru ce este foarte greu de crezut de cineva din afara, dar eu ii cunosc si aceasta parte, aceasta stralucire a sa. Ma duce cu gandu’ la Elijah Wood din Sin City, personaj la fel de ciudat, bine…nu ma refer la ideea de canibalism ci de tacere si stralucire a glasului.

Inainte era ok, dar de la un timp trece prin niste momente cel putin bizare. Sta si isi mangaie reflectia in oglinda. La inceput am crezut ca doar e atent la ceva anume. “O fi mai ca femeile”, dar era ceva mai mult. Am realizat asta atunci cand si-a sarutat imaginea din oglinda. Isi urmarea fiecare atingere a oglinzii ca si cum in oglinda ar fi fost EA iar fiecare atingere a oglinzii ar fi reprezentat o parte din ceea ce reprezinta perfectiunea unui cuplu, o sincronizare ideala, unde amandoi gandesc si actioneaza intr-o armonie inimaginabila. Fiecare miscare atragea dupa sine o reactie de fericire. I-am explicat ca e doar o oglinda, ca acolo e decat el, dar nu poate face diferenta. Nu intelege raceala oglinzii si nici sincronizarea ei eterna cu el. M-am pus si eu in oglinda sa ma vada si pe mine, poate asa intelege ca e o reflectie. A inceput sa se agite crezand ca vreau s-o fur pe EA. M-am speriat. Nu dupa mult timp a incetat sa manance, s-a izolat mai mult ca niciodata, n-a mai vrut sa iasa din camera lui, a refuzat total realitatea, lumea lui rezumandu-se la dreptunghiul oglinzii si la EA. L-am vazut ieri intins in fata oglinzii, fara suflare, fara gesturi, la fel de rece ca si EA. S-o fi dus in lumea ei rece si perfecta?

Ia sa vad acum, daca ma misc asa, ma va intelege? Se va misca oare la fel ca si mine? Ahhh, da…chiar se misca la fel ca mine. Unde-o fi fost atata timp? Unde ai fost atata timp? De ce nu vorbesti? Cred ca vorbeste simultan, dar poate prea incet ca s-o aud. Imi stie cuvintele inainte sa le rostesc si tot ce face e sa-mi arate ca ma cunoaste atat de bine. Nu-nteleg…de ce mereu e rece si se-ncalzeste doar cand o ating? Sa fiu eu oare caldura ei? Miscarile noastre sunt perfect sincronizate, dar nu ma fericeste asta. Vreau sa faca si ea primul pas, nu doar sa m-astepte pe mine doar pentru a-mi arata cat ma cunoaste. Mi-a placut la inceput s-o vad mereu spontana, mereu atenta, mereu vie, dar mi-e greu acum sa stiu ca ea nu face decat sa fie acolo prin mine, datorita miscarilor mele, datorita dorintelor mele. As vrea sa vad ca poate si ea sa dicteze un ritm, sa ofere caldura, sa vorbeasca, sa … Nu inteleg!!! Stiu ca ea E, dar cum sa stiu ca intelege ce-I spun daca ea nu face decat sa ma vorbeasca incet si in acelasi timp cu mine? M-am saturat!!! Toata lumea ma preseaza sa interactionez cu ceilalti. Nu-mi pasa de ceilalti. Pentru mine exista doar EA. De ce e atat de perfecta si rece? Nu o vreau perfecta…O vreau altfel, o vreau vie. Nu mai vreau sa ies din camera. Inchid ochii si sunt doar eu cu EA! Nimeni altcineva nu mai este in camera. Doar EA ma intelege, dar de ce nu e atenta la ce-i spun? De ce ma ignora? De ce nu vrea sa fie imperfecta? Mi-e rau. N-am mancat de atatea zile, dar nu mananc pana nu termina cu raceala asta. Nu mananc pana nu inceteaza cu perfectiunea. Daca ma iubeste, va deveni imperfecta pentru mine. Mi-e rau…foarte rau. Nu vrea sau nu poate sa se schimbe? Nu vrea sau nu ma poate iubi? De ce? Nu inteleg!!! Daca ea nu vrea s-o faca, o voi face eu. Voi deveni eu rece si perfect. Deja simt cum ma racesc…cum se duce din mine imperfectiunea. Uite, EA e mai calda acum. DA! Asta e solutia! Vin! Vin! Asa, incalzeste-ma! Vin! Mi-e dor de papagalul meu, Marius.

Pe gaura cheii.

Duminica m-am gandit c-ar fi frumos sa ne incheiem week-end-ul cu o iesire la teatru, deci ne-am facut drum la “Teatrul Mic” si ne-am aruncat un ochi in programul zilei. Piesa ce se juca pe scena era “Pe gaura cheii”, stiam c-am vazut-o, dar nu-mi aminteam nimic, cel putin posterul nu-mi spunea mare lucru. Ne-am luat belete si, cum mai erau aproape doua ore pana la inceperea piesei, ne-am gasit de lucru in pizzeria de langa Coyote Ugly, mereu imi scapa cum ii zice. Local interesant. Peretii aranjati astfel incat sa reflecte vechiul ce se asorteaza foarte bine cu picturile expuse pentru vanzare, luminile de un galbui prafuit completate fiind de lumanari, scaunele cu tapiterie-n ton cu localul. Servirea e de laudat, personalul dand dovada de promptitudine si atentie. Singurul minus il reprezinta muzica, in difuzoare auzindu-se un singur CD (sau un playlist) pus pe loop. N-ar fi fost o problema loop-ul daca n-ar fi continut, pe langa Patricia Kaas, Toni Braxton si cateva instrumentale imbinate placut cu atmosfera, si ASIA cu cireasa lor amara sau, cea mai cea, o melodie haus autohtona ce cuprindea filosofii gen “calc-o-n picioare, salt-o” si alte urari d-astea.

Am ajuns la teatru cu ceva minute inainte de a incepe piesa, timp suficient pentru a ne face comozi la balcon, acolo unde aveam bilete. Vazand decorul mi-am adus aminte de scenariul piesei, piesa ceva mai vulgaro-libidinoasa, dar cu destule momente amuzante pentru o Duminica seara. Ne-am aranjat noi comozi in scaune si am mai aruncat cate un ochi pe ici pe colo sa mai treaca timpu’. Dupa cateva secunde de scrutari, mandra mea m-a atentionat ca este flancata de un imputit. Am aruncat si eu un ochi si-am observat un supraponderal ce se afla in dreapta mandrei. De miros nu m-am lovit, dar am crezut-o pe cuvant.

Incepe piesa. Prima scena amuzanta, prima consternare. Nu de pe scena ci din spate. Undeva la doua randuri in spatele nostru se pozitionase o domnisoara cu snururi in par (d-alea la moda). N-am nimic cu snutuletele, dar micuta domnisoara beneficia de un ras capresc si constant. Cred ca 80-90% din piesa actorii au fost acompaniati de rasetele fatucii. La inceput a fost bizar pentru ca se declansa prea des si prea nemotivat, dupa care a devenit iritant. Eu mi-am facut scoala stresului cu frati-miu, deci nu ma stresa ca behaia (sau ce fac caprele….in afara de a sta), dar ma deranja ca se suprapunea peste replicile actorilor. Bine ca vazusem piesa, ca altfel tare nervos mai eram. Din cand in cand porcul mirositor mai ridica din brate si mai lansa o unda de damf, mein damf si mi-o mai lipea pe mandra de mine. Ar fi fost amuzant daca eram la prima intalnire pentru ca mi-ar fi usurat munca de apropiere, dar asa nu facea decat sa deranjeze. Porkenstein, pe langa faptul ca duhnea a alea-alea, mai si ragai in gusa la un interval anume, chiar n-am numarat secundele intre doua capodopere. Am stat noi ce-am stat, dar n-am mai rezistat undelor de damf, asa ca ne-am mutat un rand mai in spate. Aici mirosul nu era asa de persistent, ragaiturile dolofanului nu mai erau perceptibile, iar cu capra aia mica ne-am obisnuit, oricum…din doua rele trebuia s-o alegem p-aia mai putin rea. Am urmarit piesa de teatru printre eschive ale nasului si concentrari la replicile actorilor. Si totusi, sa luam partea buna a lucrurilor: nu am fost taxati pentru porc si capra.

Mi-am adus aminte de gluma cu oaia si bancurile. Putem sa inlocuim oaia cu o capra cu snurulete-n lana.

Leul nervos face intrunire mare de bancuri.

- Bai animalelor, fiecare tre sa zica un banc. Daca nu rade toata lumea, ii tai capu’.

Se pune prima camila, spune un banc amuzant, toata lumea rade-n afara de capra. Harst! I se ia capu’ camilei. Dupa executia camilei urmeaza marmota. Asta, agitata , scoate o gluma idioata. Toata lumea tace in afara de capra.

- Capro, ce tot razi? Gluma a fost infecta…
- Bai ce banc misto a spus camila.

Solitaire

Ta-daaah!